Lucian Bute

Lucian Bute (n. 28 februarie 1980) este un pugilist român ce deține centura NABF la categoria semigrea și care a fost campionul mondial IBF la supermijlocie timp de aproape 5 ani, perioadă în care și-a apărat titlul de 9 ori. Este originar din satul Pechea, județul Galați, născându-se acolo la fel ca verișoara sa Steluța Luca. În anul 2003 a devenit boxer profesionist, semnând un contract cu clubul canadian Interbox. Locuiește în orașul Montréal, dobândind și cetățenia canadiană în 2012. Are în palmares 30 de victorii din 32 de meciuri, dintre care 24 prin KO, fiind antrenat de Stéphan Larouche, cel care i-a antrenat și pe foștii campioni mondiali Éric Lucas și Leonard Doroftei.Carieră[modificare | modificare sursă]
Ca amator, Bute a câștigat medalia de bronz în 1999 la Campionatul Mondial din Houston, Texas și medalia de aur în 2001 la jocurile Francofoniei.

Pe 15 iunie 2007, Bute îl înfruntă pe Sakio Bika în arena Centre Bell din Montréal într-un meci eliminatoriu pentru titlul IBF. Bute câștigă prin decizie unanimă (116-111, 118-109, 118-109) și obține dreptul de luptă pentru titlu împotriva campionului Alejandro Berrio.

Lucian Bute câștigă titlul de campion mondial versiunea IBF, pe 19 octombrie 2007, după un meci cu columbianul Alejandro Berrio[1]. Lucian Bute l-a învins pe deținătorul en-titre al centurii în runda a 11-a, prin Knock Out, după ce l-a forțat să intre într-un colț, unde i-a aplicat un croșeu, o directă și un upper-cut de stânga. El a ținut să îi mulțumească mamei sale, dar și întregii Românii pentru susținerea primită. Bute devine al treilea român care câștigă un titlu mondial la profesioniști după Leonard Doroftei și Mihai Leu.

De atunci, Bute și-a apărat titlul de nouă ori: împotriva americanului William Joppy prin Knock Out (29 februarie 2008), mexicanului Librado Andrade la puncte (24 octombrie 2008), columbianului Fulgencio Zuniga prin Knock Out tehnic (13 martie 2009), KO în repriza a patra împotriva lui Librado Andrade (29 noiembrie 2009), KO după trei runde cu Edison Miranda (17 aprilie 2010), KO în runda a noua cu americanul Jesse Brinkley (15 octombrie 2010)[1] , TKO în runda a zecea cu britanicul Brian Magee (20 martie 2011), TKO după patru runde cu francezul Jean-Paul Mendy și cu jamaicanul Glen Johnson la puncte după 12 reprize.

Pe 29 noiembrie 2009, Lucian Bute îl învinge prin KO în runda a patra pe Librado Andrade, în arena Colisee Pepsi din orașul Québec, Canada, și își păstrează centura de campion IBF la categoria supermijlocie. O victorie categorică, eliminând dubiile din meciul precedent al celor doi în care Bute a fost la un pas să piardă meciul în ultimele secunde din runda finală după ce Lucian dominase aproape în totalitate.

În data de 17 aprilie 2010, Lucian Bute câștigă meciul cu columbianul Edison Miranda prin KO, în runda a treia, românul păstrându-și titlul mondial al categoriei supermijlocie, în versiunea IBF.

Pe 15 Octombrie 2010, Lucian Bute își păstrează centura IBF învingându-l prin TKO pe Jesse Brinkley în repriza a noua după ce anterior îl doborâse de două ori, în reprizele a cincea și a opta.

Pe data de 9 iulie 2011 Lucian Bute s-a înfruntat pentru prima dată în România, apărându-și centura, cu francezul Jean-Paul Mendy, în sala Romexpo din București, unde a reușit să câștige meciul prin KO în repriza a 4-a după un croșeu scurt de stânga. Acesta a fost cel mai urmărit meci de box din istoria televiziunii din România, peste 4.5 milioane de oameni urmărind meciul.[2]

Anunțuri

Muzica românească

Muzica românească cuprinde totalitatea creațiilor muzicale elaborate de către români.

Vastitatea teritoriilor locuite de români justifică caracterul cel mai important al muzicii lor – eterogenitatea ce reunește un număr impresionant de influențe din partea culturilor vecine sau aflate în trecere. Acest mecanism se aplică în primul rând asupra marii majorități a muzicii folclorice românești, astfel puternic diferențiată la nivel regional. În interiorul teritoriului românesc, practica muzicală cultă în stil occidental nu s-a manifestat consecvent mai devreme de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, moment al întemeierii unei școli muzicale românești. Ulterior acestui moment se fac eforturi de sincronizare a peisajului muzical autohton cu cel vest-european în toate aspectele sale (compoziție, interpretare, muzică cultă, muzică ușoară și alte muzici de consum; rezultatele obținute în acest sens culminează în anii 1940, fiind însă zădărnicite de instaurarea regimului socialist în țară. Urmează câteva decenii în care sincronismul față de centrele muzicale vest-europene este împiedicat din considerente politice. După înlăturarea regimului socialist, se încearcă reluarea sincronismului întrerupt după Al doilea război mondial, decalajul fiind vizibil și astăzi atât în planul creației, cât și în cel al interpretării.

Muzică ușoară

Muzica ușoară reprezintă un gen muzical eterogen, adeseori definit prin raportare la alte genuri de muzică. În mod nejustificat, denumirea capătă, nu de puține ori, o tentă depreciativă. Muzica ușoară, fiind mai veche decât multe alte genuri promovate azi ca muzici de consum, suportă mai multe grade de deschidere în privința cronologiei, dar în sens general se vorbește în ziua de astăzi de muzica creată începând cu a doua jumătate a secolului XX.
Echivalente în alte limbi
Sintagma nu are un corespondent precis în limbile de mare circulație, iar acolo unde există sintagme similare, înțelesul lor poate să difere. „Echivalările” oferite cel mai des expresiei românești sunt franțuzescul musique légère și sintagma englezească easy listening (care s-a răspândit și în alte limbi – de exemplu, în germană). În cazul limbii engleze, atributele muzicii ușoare sunt împărțite între subgenurile music-hall, light music, beautiful music ș.a., astfel încât o relație de echivalență precisă nu poate fi stabilită. Totuși, mergând pe criteriul limbii, nu se poate conchide că muzica ușoară există numai în România (cu toate că, sintagma fiind autohtonă, vom stabili muzica ușoară românească ca prim reper de comparație), ci este și situația altor culturi (de pildă, cea italiană) care se apropie într-o măsură semnificativă de stilistica dată. Asemănarea muzicii ușoare românești cu cea franceză, italiană ș.a.m.d. se justifică în primul rând ca un număr de influențe exercitate din afară. (De pildă, o contribuție însemnată în anii șaizeci au avut-o turiștii străini, veniți din toată Europa pe litoralul românesc al Mării Negre. Fie melomani care aduceau cu ei înregistrări la modă în țara lor, fie interpreți străini care susțineau concerte, astfel de surse erau de mare interes pentru artiștii români, angajați pe timpul verii la restaurantele de pe litoral.)

Muzica românească

Muzica românească cuprinde totalitatea creațiilor muzicale elaborate de către români.

Vastitatea teritoriilor locuite de români justifică caracterul cel mai important al muzicii lor – eterogenitatea ce reunește un număr impresionant de influențe din partea culturilor vecine sau aflate în trecere. Acest mecanism se aplică în primul rând asupra marii majorități a muzicii folclorice românești, astfel puternic diferențiată la nivel regional. În interiorul teritoriului românesc, practica muzicală cultă în stil occidental nu s-a manifestat consecvent mai devreme de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, moment al întemeierii unei școli muzicale românești. Ulterior acestui moment se fac eforturi de sincronizare a peisajului muzical autohton cu cel vest-european în toate aspectele sale (compoziție, interpretare, muzică cultă, muzică ușoară și alte muzici de consum; rezultatele obținute în acest sens culminează în anii 1940, fiind însă zădărnicite de instaurarea regimului socialist în țară. Urmează câteva decenii în care sincronismul față de centrele muzicale vest-europene este împiedicat din considerente politice. După înlăturarea regimului socialist, se încearcă reluarea sincronismului întrerupt după Al doilea război mondial, decalajul fiind vizibil și astăzi atât în planul creației, cât și în cel al interpretării.

MINORITATEA MACEDONEANĂ

Istoric. Originea şi apartenenţa etnică a macedonenilor din România e disputată şi în zilele noastre. Primele atestări documentare privind existenţa unei populaţii macedonene pe teritoriul României datează din jurul anului 1300. Una dintre primele aşezări de pe teritoriul României, care conform istoricilor a fost întemeiată de macedoneni, este localitatea Macedonia din judeţul Timiş, atestată documentar în evidenţele papale de dijmǎ din anii 1332-1337, sub denumirea de Machadonia. Imigrări masive în teritoriul românesc au avut loc şi în secolele XIX-XX (ultimul val de emigraţie s-a petrecut în 1948, când aproximativ 8.500 de copii macedoneni şi aproximativ 4.000 de adulţi din partea egeeană a Macedoniei au ajuns în România.)

Macedonenii din România se autodefinesc ca fiind populaţia vorbitoare de limba slavă, de religie ortodoxă, venită de pe teritoriul Macedoniei pe teritoriul României în valuri succesive de migraţie, începând cu secolul XI.

Odată cu venirea slavilor în Balcani, limba macedoneană a suferit o puternică influenţă, având în prezent un puternic caracter slav, dar păstrând anumite cuvinte specifice limbii macedonene sau iliro-tracice. Limba macedoneană face parte, alături de limbile bulgară, sârbă, slovenă, croată, bosniacă şi muntenegreană, din ramura sudică a limbilor slave. Etnicii macedoneni din România vorbesc mai multe dialecte ale limbii macedonene în funcţie de apartenenţa la diferite valuri de migraţie, mai recente sau mai vechi, şi de provenienţa geografică.

Aşezaţi atât în comunităţile rurale din sud, cât şi în majoritatea oraşelor mari ale României de astăzi, reprezentanţii comunităţii macedonene şi-au pus amprenta, influenţând limba română în zonele locuite de ei. În zonele sudice ale României influenţele macedonene sunt mai pregnante.

Macedonenii sunt reprezentaţi de Asociaţia Macedonenilor din România (A.M.R.), organizaţie înfiinţată în anul 2000; în condiţiile existenţei unei mase de etnici macedoneni răspândiţi pe întreg teritoriul României, A.M.R. cu ajutorul celor 45 de filiale (în Bucureşti, Craiova, Băileşti, Urzicuţa, Timişoara, Constanţa, Cluj, Giurgiu, Buzău, Neamţ, Iaşi etc.) pe care le-a înfiinţat în 20 de judeţe, are o participare activă la viaţa culturală, socială şi economică, prin organizarea unor evenimente culturale şi educaţionale la care se utilizează limba maternă.poza_dubrovnik-muntenegru-albania-macedonia-autocar-5-zile_large_circuit_437-43321

Limba aromână

Aromâna vorbită de aromâni, face parte din grupul limbilor romanice, subgrupul limbilor romanice răsăritene, alături de română, meglenoromână și istroromână.
Statut și denumiri
Există discuții între lingviști asupra statutului de limbă (dintre cele patru ale diasistemului romanic de est[1]) sau de dialect (în cazul că diasistemul romanic de est este socotit o singură limbă, denumită „română”, în care caz limba română este denumită „dialectul daco-român”).[2] Toți însă împărtășesc, precum Matilda Caragiu Marioțeanu[3], opinia generală potrivit căreia aromâna provine din protoromână (limba est-romanică comună veche).

Există deasemenea discuții printre intelectualii aromâni[4] asupra denumirii limbii, legate de discuțiile politice asupra statutului vorbitorilor, între „integraționiști” și „naționaliști”. Primii se vor, în țările unde trăiesc, membri ai națiunilor respective, dar de limbă aromână, definindu-se ca Aromâni albanezi, Aromâni bulgari, Aromâni greci, Aromâni macedoneni sau Aromâni români; ceilalți vor să fie recunoscuți oficial ca minoritate etnică, definindu-se ca Macedoromâni, Macedoni sau Machedoni de limbă macedoromână : ca stindard, folosesc „Soarele de la Vergina” (un simbol al regalității Macedoniei antice din care se trage Alexandru cel mare).[5] Controversa continuă în prezent, principalele dificultăți fiind legate nu de statut (care poate fi obținut fără riscuri fizice în cadrul democrației parlamentare și al politicii pentru minorități a uniunii europene) ci de denumiri. Pe de-o parte denumirea de „Macedonia”, variantele ei, istoria țării și „Soarele de la Vergina” sunt revendicate atât de Greci, cât și de Macedoneni (un popor slav de sud vorbind limba macedoneană), iar pe de altă parte aromânii trăiesc numeroși și în afara Macedoniei: în Albania, în regiunea Olimpului, în regiunea Pindului ș.a. Din aceste motive, majoritatea autorilor folosesc denumirile de Aromâni și de limbă Aromână care sunt oficial înregistrate în codurile internaționale.

La înșiși vorbitorii ei, denumirea limbii aromâne nu este unitară: în funcție de graiurile regionale, aromânii vorbesc limba armâneascã, armâneșce, armâneaști, rămănește (fărșeroții) sau vlăheaște (cei din Olimp).

http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_arom%C3%A2n%C4%83images

Macedoneni

AromanivlahidinSerresMacedonenii (în macedoneană Маке́донци) sunt un popor, slav de sud, majoritar în Republica Macedonia și vorbind limba macedoneană, care este un dialect vestic al limbii bulgare. Majoritatea macedonenilor care trăiesc în Bulgaria și-au pǎstrat identitatea bulgarǎ. Religia predominantǎ este Ortodoxismul.

Ei nu trebuie confundați cu :

Macedonenii antici care erau Traci și Iliri grecizați;
Aromânii care sunt Traci latinizați și care sunt uneori denumiți „macedoni” sau „machedoni” deși doar o parte dintre ei provin din regiunea istorico-geografică Macedonia;
Macedonenii greci, anume locuitorii greci ai părții de sud din regiunea geografică Macedonia.
Istorie[modificare | modificare sursă]
În antichitate, pe teritoriul actualei Republici a Macedoniei locuiau traci, iliri, greci, ce formau Macedonenii antici. În 148 î.Hr. Macedonia Antică este cucerită de romani, și cu trecerea timpului populația va fi romanizată. În timpul Marilor Migrații, între secolele V-VII, se stabilesc Slavii, care cu timpul se vor amesteca cu majoriatea autohtonilor și a coloniștilor romani. Restul populației autohtone și a coloniștilor romani care au asimilat o parte din slavi(ca în cazul populației daco-romane de la nord de Dunăre), vor forma mai târziu Aromânii, care vor locui în insule etno-lingvistice izolate. Începând cu secolul VII, la fel ca în Bulgaria, se stabilesc bulgarii turco-mongoli care vor prelua stăpânirea regiunii. Însă aceștia, fiind mai puțini, vor fi asimilați(ca în cazul Bulgariei) de slavi și autohtoni, iar în plus slavii își vor impune limba și supremația față de restul popoarelor din zonă, proces numit slavizare, astfel luând sfârșit formarea poporului macedonean.

Cultură[modificare | modificare sursă]
Cultura macedoneanǎ include atât elemente tradiționale și elemente de artă contemporană. Ea este strâns legată de pământul lor natal și împrejurimile sale apropiate. Bogatul patrimoniu cultural este evident în arta populară macedoneanǎ, costume naționale și tradiționale, bijuterii si ornamente din casele rurale și urbane, arhitectura distinctivǎ, mănăstiri si biserici, catapeteasme, icoane, sculpturi în lemn, lucrări literare, etc

http://ro.wikipedia.org/wiki/Macedoneni

Sarbatoare la machedoneni

Aromanii, oameni puternici si aspri, vorbesc un dialect al limbii romane si isi invata copiii sa se roage Dumnezeului crestinilor.

In lumea de azi, „machidonii” sunt o comunitate aparte. Li s-a spus si machidoni, si aromani, si armani… Sunt tot una. Ei sunt ultimele ramasite ale unui popor ciudat si mandru, venit de undeva din adancurile vremii, si unde femeia este cea care conduce familia.

Nu s-a luminat inca bine de ziua, dar Zoe, „sefa” familiei Carabas, este deja in bucatarie. Aprinde cuptorul cel mare si pune la incalzit oalele pentru sarmale si ciorba. „Dana, adu-mi tocatorul. Steluta, pune si tu cratita aia deoparte si scurge apa de la varza.”

De la mic la mare, toata lumea se misca incolo si incoace, intreaba, cere, cauta cate ceva. Se vorbeste intr-o limba ciudata, rapida, cu inflexiuni bruste si o muzicalitate aparte, in care se aud multe i-uri. „Tseadari leatini?”, spune Zoe si rade, fiindca raspund direct: „Bine, multumesc”, inainte sa aflu ca exact asta ma intrebase („Ce faci tu?”).

Fara sa stii vreo boaba de aromana, constati ca intelegi destul de mult. Graiul lor pare un amestec intre limba romana moderna, iutirile muzicale ale vorbelor grecesti si vorbirea molcoma, cu silabe cantate, a moldovenilor.

Cu palmele pline de aluatul pe care a inceput sa-l framante, „teti” Zoe (asta inseamna, inteleg eu, „tanti”, adica adresarea pentru matusa) isi sterge usor fruntea cu dosul mainii si zambeste bucuroasa: „Bine ati venit la noi!”.

In zi de sarbatoare
Astazi e sarbatoarea familiei Carabas. „O sa vedeti, la noi sarbatorile sunt totdeauna altfel. Asa e cu Sarbatoarea Pitelor de Primavara, cu aniversarile noastre sau cu mesele de familie. Si ele sunt o sarbatoare.” Ziua incepe cu o rugaciune spusa in grai aroman, apoi casa intra in fierbere si trepideaza ca un stup de albine.

Desi nu pare, totul este riguros planificat. Fiecare stie ce are de facut, ce sa ia si unde sa puna. Zoe este „generalul” acestor pregatiri. La cei 40 de ani ai ei, Zoe este, intr-un fel, conducatoarea clanului Carabas, una dintre cele mai vechi familii armanesti. Si poate cea mai intinsa familie de machedoni, caci ea numara mai mult de o suta de suflete. „La noi, la machedoni, familia e sfanta. Orice zi in care ne strangem laolalta e considerata Sarbatoare a Familiei”, ne lamureste Mihai, sotul Zoei.

– See more at: http://www.avantaje.ro/articol/sarbatoare-la-machedoni-569180#sthash.zMp0Uo2y.dpuf636x477_1398787947a9810e34