Muzica românească

Muzica românească cuprinde totalitatea creațiilor muzicale elaborate de către români.

Vastitatea teritoriilor locuite de români justifică caracterul cel mai important al muzicii lor – eterogenitatea ce reunește un număr impresionant de influențe din partea culturilor vecine sau aflate în trecere. Acest mecanism se aplică în primul rând asupra marii majorități a muzicii folclorice românești, astfel puternic diferențiată la nivel regional. În interiorul teritoriului românesc, practica muzicală cultă în stil occidental nu s-a manifestat consecvent mai devreme de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, moment al întemeierii unei școli muzicale românești. Ulterior acestui moment se fac eforturi de sincronizare a peisajului muzical autohton cu cel vest-european în toate aspectele sale (compoziție, interpretare, muzică cultă, muzică ușoară și alte muzici de consum; rezultatele obținute în acest sens culminează în anii 1940, fiind însă zădărnicite de instaurarea regimului socialist în țară. Urmează câteva decenii în care sincronismul față de centrele muzicale vest-europene este împiedicat din considerente politice. După înlăturarea regimului socialist, se încearcă reluarea sincronismului întrerupt după Al doilea război mondial, decalajul fiind vizibil și astăzi atât în planul creației, cât și în cel al interpretării.