Muzică ușoară

Muzica ușoară reprezintă un gen muzical eterogen, adeseori definit prin raportare la alte genuri de muzică. În mod nejustificat, denumirea capătă, nu de puține ori, o tentă depreciativă. Muzica ușoară, fiind mai veche decât multe alte genuri promovate azi ca muzici de consum, suportă mai multe grade de deschidere în privința cronologiei, dar în sens general se vorbește în ziua de astăzi de muzica creată începând cu a doua jumătate a secolului XX.
Echivalente în alte limbi
Sintagma nu are un corespondent precis în limbile de mare circulație, iar acolo unde există sintagme similare, înțelesul lor poate să difere. „Echivalările” oferite cel mai des expresiei românești sunt franțuzescul musique légère și sintagma englezească easy listening (care s-a răspândit și în alte limbi – de exemplu, în germană). În cazul limbii engleze, atributele muzicii ușoare sunt împărțite între subgenurile music-hall, light music, beautiful music ș.a., astfel încât o relație de echivalență precisă nu poate fi stabilită. Totuși, mergând pe criteriul limbii, nu se poate conchide că muzica ușoară există numai în România (cu toate că, sintagma fiind autohtonă, vom stabili muzica ușoară românească ca prim reper de comparație), ci este și situația altor culturi (de pildă, cea italiană) care se apropie într-o măsură semnificativă de stilistica dată. Asemănarea muzicii ușoare românești cu cea franceză, italiană ș.a.m.d. se justifică în primul rând ca un număr de influențe exercitate din afară. (De pildă, o contribuție însemnată în anii șaizeci au avut-o turiștii străini, veniți din toată Europa pe litoralul românesc al Mării Negre. Fie melomani care aduceau cu ei înregistrări la modă în țara lor, fie interpreți străini care susțineau concerte, astfel de surse erau de mare interes pentru artiștii români, angajați pe timpul verii la restaurantele de pe litoral.)

Muzica românească

Muzica românească cuprinde totalitatea creațiilor muzicale elaborate de către români.

Vastitatea teritoriilor locuite de români justifică caracterul cel mai important al muzicii lor – eterogenitatea ce reunește un număr impresionant de influențe din partea culturilor vecine sau aflate în trecere. Acest mecanism se aplică în primul rând asupra marii majorități a muzicii folclorice românești, astfel puternic diferențiată la nivel regional. În interiorul teritoriului românesc, practica muzicală cultă în stil occidental nu s-a manifestat consecvent mai devreme de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, moment al întemeierii unei școli muzicale românești. Ulterior acestui moment se fac eforturi de sincronizare a peisajului muzical autohton cu cel vest-european în toate aspectele sale (compoziție, interpretare, muzică cultă, muzică ușoară și alte muzici de consum; rezultatele obținute în acest sens culminează în anii 1940, fiind însă zădărnicite de instaurarea regimului socialist în țară. Urmează câteva decenii în care sincronismul față de centrele muzicale vest-europene este împiedicat din considerente politice. După înlăturarea regimului socialist, se încearcă reluarea sincronismului întrerupt după Al doilea război mondial, decalajul fiind vizibil și astăzi atât în planul creației, cât și în cel al interpretării.